[…]Tra i drammi che aveva dovuto vivere Nanda Pivano c’erano stati l’arresto per avere tradotto “Addio alle armi” di Hemingway, giudicato troppo pacifista e lesivo dell’onore dell’esercito italiano; e la prigione, quando si scoprì il trucco inventato da Pavese per aggirare la censura fascista, consistente in una semplice ma efficace “s” puntata, che trasformò – per i clerico-fascisti di allora – l’Antologia di Spoon River in una potabile “Antologia di S. River”.
Ironia a parte, arresto è arresto e galera è galera, comunque e sempre. Figurarsi in quegli anni bui. Ancora più osceni – arresto e galera – se a subirli è una ragazza di ottima famiglia e ben istruita, con laurea in lettere (tesi sul Moby Dick di Melville) e laurea in filosofia (tesi sull’esistenzialismo, relatore Nicola Abbagnano). “Divenne superproibita l’Antologia di Spoon River in Italia”, ricordò anni dopo Pivano: “Parlava della pace, contro la guerra, contro il capitalismo, contro in generale tutta la carica del convenzionalismo. Era tutto quello che il governo non ci permetteva di pensare… e mi hanno messo in prigione e sono molto contenta di esserci andata”.
E pensare che tutto era nato per sfida, o per scherzo, quando la giovane Nanda chiese al proprio mentore Pavese di spiegarle la differenza tra letteratura inglese e letteratura americana. E per tutta risposta Cesare le mise in mano quel librino di Edgar Lee Masters. Che Nanda aprì a caso, a metà, restando folgorata dai versi: “Mentre la baciavo con l’anima sulle labbra / l’anima d’improvviso mi fuggì”. “Chissà perché questi versi mi mozzarono il fiato”, commentò anni dopo la traduttrice, aggiungendo: “E’ così difficile spiegare le reazioni degli adolescenti…”.
Quella di parlare agli e degli adolescenti, in fondo, è stata la vera vocazione di Fernanda Pivano, dai tempi della galera fascista a quelli della militanza radicale negli anni Settanta, fino alla splendida vecchiaia nel nuovo millennio. E come adolescenti fragili e geniali – adolescenti cresciuti male e in fretta – trattò sempre i “suoi” poeti, dopo che nel 1947, al Gritti di Venezia, Hemingway la redarguì con un “Daughter, questa non me la dovevi fare!”, quando la scoprì completamente astemia.[…] | […] Printre dramele pe care Nanda Pivano a trebuit să le trăiască se numără arestarea întrucât a tradus ”Addio alle armi” (Adio armelor) scrisă de Hemingway, considerată prea pacifistă și prea dăunătoare onoarei armatei italiene; și închisoarea, când a descoperit trucul inventat de Pavese pentru a ocoli cenzura fascistă, constând într-un simplu, dar eficient joc de cuvinte cu ”s”, lucru care a transformat - pentru clerico - fasciștii vremii - Antologia lui Spoon River într-o curată ”Antologie” a lui S. River. Lăsând la o parte ironia, arestul este arest și închisoarea este închisoare, oricum și oricând. Mai ales în acei ani întunecați. Cu atât mai obscene - arestul și închisoarea - dacă persoana supusă acestora este o fată de familie excelentă și bine educată, cu licență în litere (teza despre Moby Dick a lui Melville) și licență în filozofie (teză despre existențialism, îndrumător Nicola Abbagnano). ”A devenit superinterzisă Antologia lui Spoon River în Italia”, își amintea Pivano câțiva ani mai târziu: ”Vorbea despre pace, era împotriva războiului, împotriva capitalismului, în linii genrale împotriva oricărei acuzații de convenționalism. Era despre tot ceea ce guvernul nu ne permitea să gândim...și m-au băgat în închisoare și sunt foarte bucuroasă că am fost.” Și când te gândești că totul a început ca o provocare, atunci când tânăra Nanda i-a cerut mentorului său Pavese să îi explice care este diferența dintre literatura engleză și cea americană. Ca și răspuns, Cesare i-a oferit acea cărticică a lui Edgar Lee Masters. Pe care Nanda a deschis-o la întâmplare, la jumătate, rămânând fulgerată de versuri: ”Pe când o sărutam cu sufletul pe buzele ei/sufletul mi-a fugit brusc.” ”Poate pentyru că aceste versuri mi-au tăiat răsuflarea”, a comentat traducătorea câțiva ani mai târziu, adăugând: ”Este atât de greu de exeplicat reacțiile adolescenților...” La urma urmei, a vorbi cu și despre adolescenți a reprezentat adevărata vocație a Fernandei Pivano, de la zilele petrecute în închisoarea fascistă, la militantismul ei radical din anii '70, până la bătrânețea ei splendidă din noul mileniu. Și i-a tratat întotdeauna pe ”poeții” ei ca niște adolescenți fragili și geniali - adolescenți care au crescut prost în repede, după ce în 1947, la Palatul Gritti din Veneția, Hemingway a mustrat-o cu un ”Fiică, nu trebuia să-mi faci asta!”, atunci când a descoperit-o complet abstinentă. […] |