Lorsqu'on sent l'éveil tout proche, mais qu'on n'est pas “dedans”, on a envie d'y “entrer”. Et c'est justement cette envie qui nous maintient “au-dehors”, car elle souligne notre frontière avec ce Tout dans lequel on aimerait s’immerger. En fait, il faut ne pas vouloir y entrer. Il ne suffit pas de ne pas vouloir y entrer: il faut ne pas vouloir y entrer. La passivité ne mène à rien. Il faut être actif, mais une activité entièrement occupée par l’attente — plus encore, entièrement satisfaite par l’attente. Bien souvent, on sent monter en soi une vague dont on pense qu’elle pourrait nous propulser au-delà de soi. Et on se met en tâche de la renforcer. C’est là qu’on gâche tout. Comme si elle avait besoin de notre aide. Quelle arrogance. Et pourtant, elle a besoin de nous. De notre présence. Elle a besoin qu’on soit là, qu’on se tienne face à elle, qu’on croie suffisamment en soi et qu’on s’aime assez pour rester ainsi tout nu face à elle, sans rien lui apporter, que notre seule présence. Tout est là. On est encore face à “rien”, et à ce moment-là, ce qui est, au sens fort, c'est notre attente. Non pas son but, mais l’attente elle-même. Tout le reste, ce sont des projections du désir. De l’évanescent. Mais l’attente, elle, est réelle. Si on parvient à la laisser seule être, à prendre appui sur elle, et non pas sur l'objet qui la soulagerait, on prend appui sur la seule parcelle d'être qu’on a à sa disposition. Aussitôt qu’on le fait, qu'on pose le pied sur la réalité de cette attente, c’est comme si le fond de la conscience cédait, et nous faisait basculer dans l'Être. | Când simţim că suntem pe punctul de a ne trezi, dar suntem încă „afară” vrem „să intrăm”. Şi tocmai acestă năzuinţă este cea care ne ţine „afară”, subliniind hotarul dintre noi şi acel Întreg în care am dori să ne scufundăm. De fapt, ar trebui să nu dorim să „intrăm”. Nu-i de ajuns doar să nu dorim să intrăm, e necesar să dorim să nu intrăm. Pasivitatea nu duce nicăieri. E nevoie de atitudine activă, dar această stare activă trebuie să fie pe de-a întregul pătrunsă de aşteptare; mai mult decât atât, aşteptarea trebuie s-o satisfacă pe deplin. Adesea percepem apropierea lăuntrică a undei care, cum credem, ne va propulsa dincolo de propriul „eu”. Şi pornim s-o ajutăm. Tocmai aici stricăm totul. De ca şi cum ar fi avut nevoie de ajutorul nostru. Ce aroganţă. Şi totuşi, are nevoie de noi. De prezenţa noastră. Are nevoie să stăm în faţa ei, să-i ţinem piept, să avem suficientă încredere în noi înşine, suficientă dragoste de sine ca să-i putem ţine piept, goi, fără a aduce nici o altă contribuţie înafara prezenţei noastre. Aici e esenţa. Incă ne aflăm în faţa neantului, şi în acea clipă tot ce există cu adevărat este aşteptarea noastră. Nu scopul aşteptat, ci aşteptarea ca atare. Tot restul nu-i decât proiecţia năzuinţei. Nălucă. In timp ce aşteptarea e reală. Lasă-i frâu liber, bizuie-te pe ea, nu pe obiectul ei, şi vei simţi fermă sub picior consistenţa acelei aşteptări, de ca şi cum fundul conştiinţei s-ar prăbuşi, prăvălindu-te în Fiinţă.
|