Lorsqu'on sent l'éveil tout proche, mais qu'on n'est pas “dedans”, on a envie d'y “entrer”. Et c'est justement cette envie qui nous maintient “au-dehors”, car elle souligne notre frontière avec ce Tout dans lequel on aimerait s’immerger. En fait, il faut ne pas vouloir y entrer. Il ne suffit pas de ne pas vouloir y entrer: il faut ne pas vouloir y entrer. La passivité ne mène à rien. Il faut être actif, mais une activité entièrement occupée par l’attente — plus encore, entièrement satisfaite par l’attente. Bien souvent, on sent monter en soi une vague dont on pense qu’elle pourrait nous propulser au-delà de soi. Et on se met en tâche de la renforcer. C’est là qu’on gâche tout. Comme si elle avait besoin de notre aide. Quelle arrogance. Et pourtant, elle a besoin de nous. De notre présence. Elle a besoin qu’on soit là, qu’on se tienne face à elle, qu’on croie suffisamment en soi et qu’on s’aime assez pour rester ainsi tout nu face à elle, sans rien lui apporter, que notre seule présence. Tout est là. On est encore face à “rien”, et à ce moment-là, ce qui est, au sens fort, c'est notre attente. Non pas son but, mais l’attente elle-même. Tout le reste, ce sont des projections du désir. De l’évanescent. Mais l’attente, elle, est réelle. Si on parvient à la laisser seule être, à prendre appui sur elle, et non pas sur l'objet qui la soulagerait, on prend appui sur la seule parcelle d'être qu’on a à sa disposition. Aussitôt qu’on le fait, qu'on pose le pied sur la réalité de cette attente, c’est comme si le fond de la conscience cédait, et nous faisait basculer dans l'Être. | Când simţim trezirea foarte aproape, dar nu suntem "înăuntru", simţim nevoia să "intrăm". Şi exact această nevoie ne ţine "în afară", fiindcă subliniază hotarul dintre fiecare şi acest Tot în care ne-ar plăcea să ne scufundăm. De fapt, trebuie să nu-ţi doreşti să intri în el. Nu e suficient să nu vrei să intri: trebuie să nu vrei să intri. Pasivitatea nu duce nicăieri. Trebuie să fii activ, dar astfel încât acţiunea ta să fie complet absorbită de aşteptare - mai mult, complet satisfăcută prin aşteptare. Adesea, simţi cum creşte în tine un val pe care îl crezi în stare să te propulseze dincolo de tine însuţi. Şi atunci te simţi obligat să-l amplifici. Şi aşa strici totul. De parcă valul ar avea nevoie de ajutorul nostru. Ce aroganţă. Cu toate astea, valul are nevoie de noi. De prezenţa noastră. Are nevoie să fim acolo, să stăm în faţa lui, să credem suficient de mult în noi înşine şi să ne iubim suficient de mult pentru a rămâne complet goi în faţa lui, fără să-i aducem nimic altceva decât simpla noastră prezenţă. Totul e acolo. Suntem încă în faţa "nimicului" şi în acel moment ceea ce există, în sensul tare al cuvântului, este aşteptarea noastră. Nu scopul ei, ci aşteptarea în sine. Toate celelalte sunt doar proiecţii ale dorinţei. Efemeride. Însă ea, aşteptarea, e reală. Dacă reuşim s-o lăsăm să existe singură, dacă putem să ne rezemăm chiar de ea şi nu de ceea ce i-ar potoli setea, atunci ne sprijinim pe singura parcelă de existenţă pe care o avem la dispoziţie. De îndată ce facem asta, de îndată ce păşim în realitatea acestei aşteptări, e ca şi cum fundamentul conştiinţei ar ceda şi ne-ar trimite brusc în Fiinţare. |